P. Politetea

Disciplina de baza a pedagogiei familiale, politetea pretinde cursuri (de factura universitara!) programate din primii sase ani de viata ai odraslelor; inainte chiar de alfabetizarea lor cere repetarea zilnica a lectiilor, extemporale si teze (care pot fi eventual si orale, pina ce elevul invata a scrie cu cerneala). Notele le primesc de obicei parintii, ceea ce recunoastem ca mai invita citeodata cursantii la chiul. Premiile se acorda obstei intregi si ele se concretizeaza in: infrumusetarea relatiilor intre oameni, stirpirea mizantropiei, traiul mai placut al vietii celei de toate zilele, coexistenta umana mai pasnica. Politetea se mai numeste si buna-cuviinta, purtari frumoase, comportament civilizat, conduita corecta, maniere elegante, ceea ce demonstreaza bucuria si harnicia cu care limba s-a grabit sa denumeasca aceste insusiri pozitive ale omului. Atunci cind sint inghesuite in coduri de maniere, politeturile mai sint inca suspectate de ipocrizie si falsitate, care sting firescul si sugruma naturaletea gesturilor umane. Teorie infirmata definitiv in ultimul patrar al secolului nostru, cind acest exces de firesc si naturalete a comportarilor a repus mai presant ca oricind pe tapet problema nevoii omenesti de politete, conform urmatoarei fraze (rostite, cu ceva vreme in urma, de Cicero): "Conduita frumoasa este conformarea cu demnitatea omului in ceea ce natura lui difera de a celorlalte vietuitoare."